M-am apucat într-o seară, într-un colț de cameră, între alte rafturi, comode, dulăpioare, haine, masă de călcat, aspirator, genți etc. să „repar” ceva dulap. Îngust, înalt și verzui (unul cinaș). Ce să mai! O minunăție a second-hand-urilor vest-europene (ieftin și mai bun decât ceea ce găsești pe la noi prin unele magazine de specialitate, de la Schweighofer încoace). Golit, învârtit, sucit, tot tacâmul orgiilor la care visează orice piesă de mobilier, în ideea să pun spatele (mai.. flexibil) la loc, să stea cel puțin „fix” în fața expansiunii hainelor de primăvară/vară/toamnă către fundul său, pentru a face loc celor groase, de iarnă (secretul, domnilor, e din împăturit!).
- Băh! (scuze) Ce kamasutra! Ce yoga și derivate mai dure! Dacă nu pe moment, în ziua următoare afli că ai oase, și mușchi, și altele în zone pe care nu le-ai mai simțit până nu te-ai apucat de-o lucrare de-asta!
Ideea a fost să fixez placajul din spate înapoi în canalul de pe plăci, chestie care ar fi rezolvat, în mare, în viziunea subsemnatului, și problema de stabilitate a majorității elementelor componente. O „anomalie” pe care o capătă mobilierul în timp, din cauze, în mare parte, dependente și de voința omului: „ - Nu stă bine aici.. Hai să-l mutăm pe peretele celălat!”, „- Pfiuuu! Ce pânză de păianjen am văzut după dulap! Nu-l tragem puțin să aspirăm?!”, finisaje, feronerie, plasticuri etc. Plus învechirea materialelor, evident.
Am tras de el, l-am sucit, l-am împins în alt dulap (în ideea să dau o mână de ajutor feroneriei din el!!) până am rupt tot ce era din plastic. Mai puțin, duamne ferește (sic!), oasele mele. Nu l-am rezolvat în întregime, dar durerile de spate.. bărbătești mi-au dat o satisfacție aproape sălbatică, primordială ⬹⬱⬉⧭⧬⥻⦽⥹⬌🔚🔛🔃🔂⬻⬼. Cam ca în reclamele de la Hornbach (pun una spre exemplificare):
Bonus
